Descriere
”Am așteptat să mă chemi.
…dar a venit septembrie și pleci, te aud vorbind despre asta cu alții, cu emoție și nerăbdare în glas. Numai mie nu-mi spui nimic. Vacanță plăcută, iubirea mea! Când te vei întoarce, nu voi mai fi aici. Poate că nici n-o să-mi observi lipsa. Postul va fi ocupat, între timp, de altcineva. Colegii de serviciu se mai schimbă, asta e viaţa. Iar eu voi fi plecat exact ca în scenariul pe care mi l-am construit, dar fără să te fi iubit o singură dată aşa cum visasem. Nu m-ai chemat niciodată. Am înţeles, poate prea târziu, că nu m-ai vrut aproape şi plec pentru că nu mai e – şi nici nu a fost vreodată – nimic de aşteptat. Şi doare prea mult.
Am aşteptat să mă chemi.”
(Aşteptare)
=============================================
Este interesant, pentru un cititor apropiat de acest tip de proză, cum Elena Măruță se apropie cu Urmele pașilor de o Marguerite Duras, dar și de o Doina Ioanid – scriitoare și, respectiv, poetă a delicatului, a tandrului, a evanescenței.
Înțelegem că miza Elenei Măruță este, în fapt și în scris, un mod de viață – ea alege pentru semnficativul artistic ceea ce alege să trăiască, nu este întâmplător că o bună parte din fragmentele de realitate sunt extrase din viața scenei sau a filmului – ori sunt trecute aici, în proză, ca pentru scenă sau film (ceea ce ar face atunci ilustrațiile să fie caietul de producție al regizorului?) – a se vedea schița Amurg. Ei bine, percepția realității, expresia lipsită de patetism, stilul echilibrat nu aruncă în purul realism și în cinematic Urmele pașilor.
Este altă linie directoare a prozei semnată de Elena Măruță, capacitatea de resemantizare, de extragere din obișnuit, dacă vreți, a simbolului (și aici trebuie să atrag din nou atenția asupra deplinei adecvări a ilustrațiilor). Că Adela Șerban crește și ea ca ilustrator (a se vedea aparența de ceară a coloanelor de pe peronul plecării ultimului tren…) este încă un plus al acestei cărți.
Cătălin Badea-Gheracostea
