Urmele pașilor

Descriere produs

Delicatețea fortificată

Cel de-al doilea volum de schițe al Elenei Măruță pune împreună aproape 50 de „texte de stare“ (cum le-am numit precursoarele din Amintirile Mării, din 2003) cu alte 22 de ilustrații ale Adelei Șerban, formând un tot asemănător, cu ton de elegie și un joc nesfârșit de griuri. Dar asemănarea se oprește la ton și la joc, căci autoarea și ilustratoarea – cu care putem spune acum că face echipă – se prezintă publicului cu Urmele pașilor a fi într-o maturitate de percepție, expresie și stil care nu șterge acel naivism constitutiv, farmecul primului lor volum.

Proza scurtissimă a Elenei Măruță are ca linie directoare, păstrată de la debut, o predominanță a descriptivului asupra narativului, însoțită de una a interiorității asupra exteriorității. Ceea ce nu înseamnă că nu se întâmplă nimic în Urmele pașilor – aici intervine maturitatea de care vorbeam: există o percepție a fragmentelor semnificative de cotidian, o expresie a stărilor psihologice create de această percepție, ambele forjate într-un stil epurat de patetisme, învecinat unui parnasianism mai degrabă decât unui romantism juvenil.

Fragmentele semnificative de realitate pot fi obiecte (o vioară, niște paste-alfabet) la fel ca în Amintirile Mării; deosebirea se face în extinderea percepției prin extinderea cadrului său – în Urmele pașilor cadrul este mai puțin natural, cât urban, iar alegerea momentelor semnificative nu se mai face în primul rând în funcție de predispunerea la visare, ci pur și simplu în directețea percepției. Este interesant, pentru un cititor apropiat de acest tip de proză, cum Elena Măruță se apropie cu Urmele pașilor de o Marguerite Duras, dar și de o Doina Ioanid – scriitoare și, respectiv, poetă a delicatului, a tandrului, a evanescenței. Probabil pentru că maturitatea expresiei, pe care o anunțam mai sus, ajunge la fraze ca „Lumina dimineții strălucea prin fereastra spartă, cârpită cu o bucată de carton ca să nu intre vântul și zăpada, mângâind pleoapele închise ale prințesei întinse pe pat în rochia ei strălucitoare, cu o expresie de pace adâncă întipărită pe față.“ (din proza Final). Nu se poate să nu se simtă vibrația lirică din acest tablou dramatic, scris în proză! Mai mult, maturitatea de stil aici se află: există personaje coerente, cu o coerență dată din câteva trăsături de penel (linii de creion, dacă nu uităm ilustrațiile) ce reușesc să își spună, din nou, fără patetism, adevăruri simple și, în același timp, eterne. Înțelegem că miza Elenei Măruță este, în fapt și în scris, un mod de viață – ea alege pentru semnficativul artistic ceea ce alege să trăiască, nu este întâmplător că o bună parte din fragmentele de realitate sunt extrase din viața scenei sau a filmului – ori sunt trecute aici, în proză, ca pentru scenă sau film (ceea ce ar face atunci ilustrațiile să fie caietul de producție al regizorului?) – a se vedea schița Amurg. Ei bine, percepția realității, expresia lipsită de patetism, stilul echilibrat nu aruncă în purul realism și în cinematic Urmele pașilor. Este altă linie directoare a prozei semnată de Elena Măruță, capacitatea de resemantizare, de extragere din obișnuit, dacă vreți, a simbolului (și aici trebuie să atrag din nou atenția asupra deplinei adecvări a ilustrațiilor). Probabil în Albina, o proză de numai o pagină, am găsit pentru mine personal, cea mai bună aplicare în text a acestei resemantizări. A povesti Albina ia tot atât timp-spațiu-text cât Albina însăși, însă nu ar fi Albina! Aici Elena Măruță își găsește locul printre scriitorii adevărați, în efectul de lectură propriu prozelor sale, anunțat în Amintirile Mării, dat publicului în Urmele Pașilor! Că Adela Șerban crește și ea ca ilustrator (a se vedea aparența de ceară a coloanelor de pe peronul plecării ultimului tren…) este încă un plus al acestei cărți.

Nu pot încheia survolul meu critic fără a încuraja cititorul acestui al doilea volum al Elenei Măruță să aștepte cu încredere următorul opus. Dacă în Amintirile Mării cititorul nu era lăsat să fie singur, prin delicatețe și tandrețe, în Urmele Pașilor, Elena Măruță își asumă pentru el, cititorul, o singurătate de calitate. Nu cred că este puțin.

Cătălin Badea-Gheracostea